Vreau sa MORI, MORI, MORI, MORI
Si tot ce ai mai scump sa zaca la gunoi

Mama

O poveste spune, că într-una din zile, Dumnezeu a chemat la el câţiva bebeluşi şi le-a spus să se pregătească pentru a pleca pe pământ. Atunci unul dintre ei a luat cuvântul şi a început un dialog, întrebându-l pe Dumnezeu:
- Doamne, noi mergem în lume, dar ce vom face acolo, cum ne vom descurca?
- Pentru voi am preg...ătit un înger care o să aibă grijă de voi!
- Dar noi nu ştim limba oamenilor şi... cum o să ne înţelegem cu ei?
- Îngerul pe care vi l-am pregătit vă va învăţa totul.
- Am auzit că în lume sunt multe rele şi cum o să ne descurcăm, cine ne va ocroti?
- Îngerul vă va apăra de toate relele, fiţi fără grijă!
- Doamne, dar cum o să ne putem întoarce la tine?
- Îngerul, pe care vi l-am pregătit, o să vă spună cum ne vom putea vedea din nou!
- Doamne, dar cum se numeşte acest înger, ca să-l strigăm să ne ajute?
- Numele nu este important, dar fiecare îi va spune MAMA!

Poveste fără sfârşit - Rapid Giulesti!

Rapid Giuleşti trebuia să lupte dacă îşi iubea galeria. Aşa am învăţat încă din primele clipe în care am ajuns pe stadionul Republicii, undeva prin ’76 sau ’77. „Raaa-pid Giu-leşti! Luptă dacă ne iubeşti!!”, tuna tribuna a doua şi, acoperiţi cu o pelerină din plastic, transparentă, eu cu tata şi cu Marian, fratele lui cumnatu-meu, mare rapidist (fratele!), aşteptam, într-o atmosferă trepidantă, să înceapă jocul. Era o partidă cu Craiova, evident, altfel n-aveam ce căuta în formula aceea acolo. Ploua mărunt şi ştiu că taică-meu a început să râdă când Marian, care era cu vreo 5 ani mai mare ca mine, a rostit extrem de sigur pe el, la ieşirea giuleştenilor din tunel: „Hai băieţii! Hai Realul! Hai, că dacă nici p-ăştia nu-i bateţi…”
„Cum adică, Marian, nici p-ăştia?… Vezi să nu retrogradaţi anu’ ăsta!”, a continuat schimbul de replici şi, deşi nu asta e important aici, coborârea Rapidului în „B” chiar s-a întâmplat în acel sezon… Aşa era Rapid, o echipă în faţa căreia n-am avut niciodată sentimentul de teamă, ca adversar, ba dimpotrivă, mi-era mai dragă decât celelalte şi nu de puţine ori m-am întrebat de ce.
Aşa erau ei, ca Marian, tot timpul siguri de ei, vag ironici, caterincoşi, spiritual-bombastici, ei erau Realul, Rapidul, Giuleştina… Benigni însă, deşi Craiova pierduse în faţa lor Cupa din ’75, dar acea amintire – eram, oricum, prea copil – nu lăsase mari urme. Benigni, însă cu o galerie care se inflama imediat când era vorba de Dinamo, de pildă, o echipă care avea ce să-ţi inspire, ca adversar. Poate de aceea Rapid era de pus la suflet, dar şi acolo în joacă, glumind… Pentru că ei erau Rapiduleţul, cu Colea Răutu, cu Ştefan Bănică, cu scenetele de sâmbătă seară de la „Satiră şi umor”, gata oricând să suporte ironia celorlalţi şi să răspundă încă şi mai şi. Ei îşi spuneau, fără să fie, cum le spunea restul lumii, aproape ca un vag titlu de mândrie: „ţiganii!”. Şi râsul lor era tonic într-o astfel de discuţie cu lumea: „Voi vorbiţi?!”
…Aşa a fost începutul, aşa i-am cunoscut. Mai târziu am aflat povestea reală, cea din ziua de 25 iunie 1923, când tricourile albe au devenit vişinii pentru a putea masca mai bine impregnarea lor cu fumul locomotivelor. Ştiu poveştile toate şi cred că le ştiu mulţi, de aceea n-am să insist cu „glasul roţilor de tren”, vorba lui nea Vanea. Lucrătorii de la Atelierele Griviţa şi jucătorii unei echipe, Excelsior, care era deja în cartier, au pus bazele „Asociaţiei Culturale şi Sportive CFR”, cu maistrul Teofil Copaci preşedinte şi cu strungarul Grigore Grigoriu căpitan de echipă şi pentru că jucase pe la Venus… în casa lui Grigoriu se confecţionase echipamentul, iar bocancii la Ateliere. Ştiu toate astea, şi cele 6 Cupe ale României luate consecutiv până la război, finala Cupei Europei Centrale, rămasă nedisputată, titlul din ’42, neacordat, adică Trofeul Basarabia… Ştiu, de la nea Vanea şi de la George Mihalache cine au fost Bazil Marian, Ionică Bogdan, Baratky, minunea blondă…
Ce vreau eu să spun e cum am înţeles ce înseamnă Rapid. Care nu era doar atât. La începutul anilor ’80 am aflat din Cenaclul Flacăra că era a doua echipă de suflet a lui Adrian Păunescu, deci şi a mea. Galeria Rapidului, una total anti-sistem, era o încântare: s-o auzi terfelindu-i pe securişti şi pe miliţieni, şi acolo, la tribuna a doua, dar şi în Cenaclu, la Polivalentă, era ceva! Şi nu numai. La Teatrul Bulandra, la Grădina Icoanei, Florian Pittiş ţineas un spectacol dumnezeiesc, „Poezia muzicii tinere”, o istorie a rock-ului, în special a celor 4 Beatles şi niciodată nu apărea în faţa publicului fără puloverul vişiniu cu litera „R” în piept. Iar încheierea era invariabilă: „Nu mai plânge, fată dragă, pân’ la vară nu murim!… Tot ce vă doriţi şi Rapidul în A!”
Aici era Rapidul. Aici şi în sufletul geamgiului Mincea, miticul şef de galerie de la tribuna a II-a. Evident, ştiam ce făceau băieţii lui în deplasări, aventuri epice care merită o carte, cum s-a venit pe jos de la Ploieşti, în 1967, anul naşterii mele şi al titlului lor, dar mai ales mă încânta felul în care galeria Rapidului o sprijinea pe cea a Craiovei şi întotdeauna şi oriunde în Bucureşti. „Între Ştiinţa şi Rapid / Legătură de granit!” sau „Rapid Bucureşti / Frate cu Craiova eşti!” răsunau în Ştefan cel Mare când Maxima se bătea la titlu cu Dinamo prin ’81, ’82 şi mai târziu… Era Rapid, veneau în ajutor rapidiştii… Apoi imnul, cel mai frumos dintre toate, auto-ironia la eşec, explozia din momentele crunte anti-sistem, mişto-ul fin, „Daţi-ni-l pe Valentin / Şi vi-l dăm pe Damaschin!”… Până la urmă Damaschin a ajuns la Dinamo şi nu la Steaua, în schimbul fiului lui Ceauşescu, dar în Giuleşti te simţeai liber! Iar asta era tot. Acolo s-a amendat înfiorătoarea cursă spre Gheata de Aur a lui Cămătaru, la un Rapid – Dinamo 5-4, „Vino, Cami, peste noi / Să ne dai şi golul doi!”… „Toni Polster, unde eşti? / Să vezi circul din Giuleşti!”…
…După Revoluţie n-au mai fost aşa. Dar bannerul pe care l-am văzut atunci, în ’77, e acelaşi, e acolo, e întotdeauna lângă ei şi pentru noi, restul lumii: „Rapid – poveste fără sfârşit!” Ceea ce era de demonstrat. Mă gândesc uneori că, de fapt, ei au fost poezia muzicii tinere.

Mi-e dor!

Mi-e dor de baietii cu care am crescut

Mi-e dor de bagabontii cu care m-am batut

Mi-e dor de prima zi de scoala

Mi-e dor de astia ai mei ,batranii de la tara .




Mi-e dor de mingea aia de 35 ovala,

Cu care incercam sa fac o braziliana

Mi-e dor de tribune pline pe stadione,

Dar nu-mi era dor sa strig iar, LIBERTATE!

Libertate pentru suporteri

Cand eram un pustan si-i vedeam marii peluzei, visam sa fiu si eu "smecher" intr-o zi, sa fiu printre cei din fata, care aprind torte, care fac deplasari, pe care toti ii privesc de jos. Era unul din visele frumoase ale copilariei mele. Si m-am facut mare... si am aprins torte si am facut spectacol pe stadion... si m-am lovit de abuzuri, de cacati in uniforme, de amenzi, dar tot o faceam! Era bucuria sufletului meu, bucuria weekendului mult asteptat. De astazi, ma vor lega! Ma vor lega pentru ce? Pentru ca imi iubesc echipa si iubesc spectacolul pe stadion? Mi-ati rapit ce iubeam mai mult pe lume, dar nici eu si niciunul nu va ceda! Si fara pirotehnie, gurile nu ni le ve-ti inchide. Stiti ce? Ma duc sa fac vreo 2, 3 oameni, poate cu putin noroc ii omor! Oricum, ma distrez, imi vor da maxim 3 ani cu suspendare! ;) Pe stadion ma vor lega pana la 5 ani!!! Pentru ce? Aaa, da, pentru o torta aprinsa!

IMPOTRIVA LEGII DRAGOMIR...legea 4

Întorcându-mă ieri de la Timişoara şi neavând ce face pe maşină, m-am pus să discut cu ai mei colegi de la birou despre legea 4, pentru a ajunge la concluzia că e aberantă. Trebuie însă luptat cu alte mijloace, pentru că pe judecători, procurori, parlamentari etc. îi doare în pulă de proteste pe stadioane, de golit peluze de alte chestii de genul, în principal pentru că oricum habar nu au despre ele. De asemenea, nici nu cunosc ca lumea legea aia.

În consecinţă, o să declanşez o campanie de conştientizare a mediului juridic despre aberaţiile din lege şi despre abuzurile care rezultă din aplicarea sa. O să scriu câteva materiale despre asta, poate organizez o conferinţă vedem...

Am însă nevoie de ajutor, de aia am făcut şi un topic nou. M-ar ajuta extrem de mult dacă aş reuşi să adun cât de multe procese verbale de contravenţie legate de această lege, precum şi cât de multe hotărâri judecătoreşti pronunţate în urma unor plângeri împotriva acestor procese verbale. De aia, vă rog pe fiecare dintre voi care aveţi aşa ceva să mi le trimiteţi pe mail la contact@raduchirita.ro . De asemenea, vă rog să apelaţi cu încredere la prieteni, cunoştinţe nu numai din Timişoara ci din toate peluzele pentru a strânge cât de multe astfel de documente.

Hai, o mobilizare, ca să putem face ceva în pula calului, că altfel stăm ca nişte proşti să ne-o dea jandarmii la bot.

Povestea lui Mos Nicolae

In noaptea de 5/6 decembrie se spune ca Mos Nicolae vine la geamuri si vede copiii care dorm si sint cuminti, lasindu-le in ghete dulciuri si alte daruri, insa tot el este acela care-i pedepseste pe cei lenesi si neascultatori. In dimineata de Sf. Nicolae, copiii cuminti gasesc daruri in ghetute. E un obicei vechi, nu numai la romani, de a face cadouri in aceasta zi. Spre deosebire de Mos Craciun, Mos Nicolae nu se arata niciodata. De altfel, povestea darurilor impartite pe furis in aceasta noapte incepe din vechime.Se spune ca insusi Sfintul Nicolae a ajutat trei sarmane fete din orasul sau, aducindu-le dar de zestre, noaptea, fara a fi vazut. Casa in care traiau cele trei surori era mai mult decit saraca. Tatal lor planuia sa-si vinda fetele, crezind ca astfel se va chivernisi. Plinsetele si rugamintile fiicelor sale nu l-au induplecat pe batrinul cu suflet negru. Sfintul Nicolae a aflat despre nenorocirea ce se petrecea nu departe de locuinta sa. Noaptea, pe furis, el a aruncat o punga plina cu galbeni in camera fetei celei mai mari. Astfel ea a reusit sa se marite curind. La fel a facut Mosul si in urmatorii doi ani, iar sora cea mijlocie si apoi cea mica au reusit sa se aseze la casele lor. De atunci si pina in zilele noastre, in fiecare noapte a Sfintului Nicolae, cei dragi noua, si in special copiii, primesc daruri, de la Mosul care nu li se arata niciodata. Cine e Mos Nicolae? Cunoscut in Transilvania si sub numele de Sin-Nicoara, Sfintul Nicolae este cel mai popular sfint in Ardeal. Sarbatoarea lui a generat un adevarat folclor, de la darurile de Mos Neculai si pina la obiceiurile si legendele diferentiate de la sat la sat. Nascut in cetatea Patara din tinutul Lichiei, din Asia, Sf. Nicolae (in limba greaca biruitor de popor ) s-a dovedit de timpuriu alesul Domnului, uimind de mic copil prin minunile pe care le facea. Dupa ce i-au murit parintii, Nicolae si-a impartit averea saracilor si a intemeiat manastirea Sionului de linga Mira, capitala Lichiei, calatorind ca prelat la Ierusalim