Mai sunt cateva zile si-ncepe. Insa zilele astea ni se par infinite. Emotia a pus stapanire pe noi si toti visam cum o sa fie anul asta pentru ceea ce iubim cel mai mult. Parca abia acum ne trezim din betiile trase de sarbatori si realizam ca trebuie sa ne revenim un pic. Incepe isteria. De cand am auzit ca abonamentele s-au pus in vanzare am constientizat ca mai e putin. “Cand bateam mingea in preajma Giulestiului calcam cu toti altfel, parca mai pe varfuri” zicea candva marele Ilie Nastase. Asa calcam noi. Cand coboram din cunoscutul tramvai 11 si facem primul pas pe 9 mai, genunchii ni se indoaie de la jumatate. Incepem sa auzim cantece de la veteranii care intotdeauna vin mult mai devreme. Zambim. Ne luam alt mers. Parca plutim. Ne e drag cand ii vedem pe toti purtand culoarea visinie. Dupa obisnuitii nervi de la intrare pentru ca nu merg niciodata toate intrarile, tot ceea ce este rau lasam acolo. (mai putin in meciurile cu spurcatii si cainii). E locul in care nimic nu ni se poate intampla, in care Rapidul ne devine mama, tata, sora sau frate. De sus, marii ingeri ai Rapidului, Dan Coe, Florian Pittis, Sandu Neagu si multii altii, ne vegheaza neincetat. Cand arbitrul o sa fluiere startul partidei, imnul o sa zguduie stadionul. Vocile a mii de oameni o sa se auda ca una singura, iar Bulgaru` o sa ne priveasca cu mandrie ca ne are. Ne simtim frumosi cand suntem laudati si cand vedem incercarile esuate ale mass-mediei de a ne denigra in fata impatimitilor cetateni din fata televizoarelor. Ce nu ne doboara, ne face mai puternici, iar noi devenim din ce in ce mai daruiti fenomenului. Si acum cand scriu, ma cuprinde tremuratul. E o stare inexplicabila. Iubirea si devotamentul nu se pot explica in cuvinte. “Pentru mine, Rapid este Tot ce-am iubit si voi iubi pan` la moarte. Noi steagul jos nu-l vom lasa, zi si noapte pentru Rapid noi vom canta.”
